A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
ca or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
( Nichita Stanescu - Emoţie de toamnă )
...pentru ca pana la urma creatia va ramane pe veci o evadare din banalul de zi cu zi si o retragere in infinitul aproape perfect.
