Nu mi-e dor de frunze si de trista lor culoare. Mi-e dor de albul cel neschimbat care pare mai mereu vesnic si nemuritor... Atunci cand pasim nu mai tinem cont de culoarea aerului plutitor care misuna incet pe langa copacii fara vlaga. Incepem sa nu mai observam detaliile si ne lasam pierduti in namolul zilei. Unde suntem nu conteaza, unde vrem sa ajungem nu conteaza. Se crede doar in invizibilitate. Lasam soarele sa fure tot ce ne-a mai ramas din suflet si nu mai citim printre razele sale. Nu mai simtim, nu mai vedem, nu mai credem.
De ce mereu ajungem sa fim indiferenti fata de putinele frumuseti care ne-au mai ramas? Am uitat sa adoram culoarea si magia ei.
Mi-e dor de iarna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu